Ionut Balan Ionut Balan

Economia de piata este celebrata, printre altele, pentru ca permite consumatorului sa-si manifeste libertatea de alegere cu privire la utilizarea resurselor sale financiare. Acesta nu doar ca poate face ce vrea cu banii sai, dar, in plus, are de unde alege.

Diversitatea optiunilor de cumparare este asigurata de libera concurenta intre furnizorii de produse si servicii. Acestia se intrec in a castiga "voturile" clientilor oferindu-le marfuri nu doar mai bune calitativ si mai ieftine, ci si mai personalizate, mai adaptate nevoilor particulare ale fiecaruia.

Insa daca ne uitam in jur, constatam ca, in societatea in care traim, aceste lucruri sunt mai degraba simulacre decat realitati. De exemplu, teoretic, avem concurenta in sistemul bancar. Banci sunt multe. Produsele, insa, sunt profund standardizate la nivelul intregului sistem. Este ca si cum toate restaurantele ar oferi exclusiv meniuri compuse din acelasi fel de supa, acelasi tip de felul doi si acelasi desert. Posibilitatile de personalizare ("customizare", cum se spune in jargon) sunt infime. Practic, nu se poate negocia mai nimic nicaieri.

Mai mult, in loc sa sara de pe scaun si sa-i intinda covorul rosu, bancile au fata de clienti o atitudine de tip "strugurii sunt acri". De exemplu, atunci cand vine vorba de constituirea unui depozit, birocratia este de-a dreptul absurda. Trebuie sa furnizezi tot felul de date personale, iar daca nu vii cu actele solicitate sau nu te incadrezi in profilul corect, ti se refuza banii, desi chiar asta e principala resursa de business a bancii. E drept, aceasta birocratie este impusa in buna masura de reglementarile date de stat, armonizate cu cele europene, si merita pusa intrebarea daca nu cumva e limitat prin intermediul legislatiei modul in care bancile pot initia si pune pe piata instrumente, altele decat cele agreate la nivel de reglementator.

Aceeasi standardizare, impusa de asemenea in buna masura de legislatia acceptata de corporatii cu bratele deschise, o intalnim si in alte domenii. In electrocasnice, de exemplu. Aparent, diversitatea de optiuni este impresionanta. Practic, sub o multitudine de branduri, ti se ofera acelasi obiect cam la acelasi pret.

Un alt exemplu: taxele si impozitele. Practic, democratia inseamna doar ca ai posibilitatea de a decide, odata la 4 ani, cine are putere absoluta de decizie asupra banilor care ti se iau fara a ti se cere acordul. Contribuabilii nu au nici o influenta directa asupra modului de utilizare a acestor , nu-si pot directiona catusi de putin contributiile inspre serviciile si proiectele pe care le-ar dori finantate. Poate ca vreau ca banii mei sa mearga doar catre asistatii social din orasul sau cartierul meu. Poate ca vreau ca scoala pe care am ales-o pentru copilul meu sa fie finantata cu din impozitele mele. Poate nu vreau sa finantez culte religioase sau, dimpotriva, vreau sa dau mai multi bisericii mele. Degeaba, totul merge in galeata comuna, iar altii decid in locul meu.

Ca sa recapitulam si sa o zic la un mod foarte personal. Guvernul, bancile, furnizorii de utilitati si corporatiile fac ce vor cu banii mei. In loc sa functioneze aceste entitati dupa regulile mele, cel care platesc, se intampla exact pe dos, de parca intregul context e politizat. Fiindca asta-i marea diferenta intre concurenta economica si cea politica. La cel de-al doilea tip de concurenta exista imposibilitatea de a-ti ajusta preferintele. Prin contrast, pe piata de bunuri si servicii nu continui sa cumperi de la cel de la care nu mai doresti!

Desigur, concurenta economica poate fi reprimata nu doar de politicieni, ci si de furnizorii de utilitati sau de corporatii. In locul unei abundente de produse, a posibilitatii de alege intr-o oferta bogata, companiile cu pozitie dominanta ofera marfuri ieftine, fabricate in China comunista. Bunurile de folosinta indelungata ajung ca si durata de utilizare sa fie considerata marfuri de folosinta imediata, desi sunt vandute sub branduri prestigioase. Intr-o asemenea situatie va ajunge oricine sa fabrice frigidere, masini de spalat sau autoturisme, pe care hipermarketurile le vor comercializa sub propria sigla. Iar cine nu-si da seama care e autorul pacatului originar, trebui spus ca politicul e cel ce a nivelat preturile prin intermediul taxarii. Deci iata de ce nu pot face, liber, ceea ce vreau cu banii mei!

In aceste conditii este clar ca pasta de dinti cu aroma de morcov din Coreea de Nord va cuceri o Europa in care politicianul ia resursele indivizilor pentru a impune ce reguli vrea el, fiindca asa se intampla in statele sociale, in care solidaritatea inseamna discretionarism. Adica, se iau banii cetatenilor si li se dau in schimb niste ierarhii strambe de valori, dar considerate corecte din punct de vedere politic.

Apropo, daca UE e atat de evoluata la nivelul strategiilor economice de ce nu se echilibreaza intern, ci are nevoie sa imprumute valori si produse din China sau Coreea de Nord, tari cu productivitate mai redusa?