Viceguvernatorul BNR, domnul Leonardo Badea, a declarat:
"Ultimele doua crize majore, cea financiara declansata in 2007 (continuata la nivel european prin criza datoriilor suverane) si criza sanitara pe care acum ne luptam impreuna sa o depasim (care isi asociaza efecte economice si sociale extrem de severe), ne arata ca nu este suficienta consolidarea unui singur segment al mecanismului macroeconomic, spre exemplu sistemul bancar, mai ales atunci cand interconectarile intre sectoare sunt inevitabil extrem de puternice. Lupta impotriva fragilitatii sistemelor este adevarata provocare in momentul actual. Nassim Nicholas Taleb, in lucrarea Antifragile: Things That Gain from Disorder aprecia: "Antifragility is beyond resilience or robustness. The resilient resists shocks and stays the same; the antifragile gets better." Pentru a ajunge sa ne depasim fragilitatea trebuie in primul rand sa crestem robustetea sectorului productiv, aceasta este cea mai mare provocare.
Intr-adevar, masurile concertate si (in mare parte) coordonate la nivel international, european si national au facut ca sistemul financiar sa fie mult mai solid astazi. Aceasta robustete dobandita prin amplificarea semnificativa a cerintelor prudentiale (capital, lichiditate, guvernanta, sisteme, proceduri, competente etc.) ii permite inclusiv sa reziste o perioada de timp in conditii economice de o adversitate deosebita, continuand sa-si indeplineasca de o maniera cel putin satisfacatoare functiile critice si ulterior sa aiba un aport semnificativ la recuperarea economica. Sigur acest lucru nu inseamna ca totul functioneaza bine in cadrul sectorului financiar, existand suficiente segmente ale ciclului de afaceri, de exemplu comportamentul fata de 
consumatori si etica de afaceri, in unele cazuri, care lasa mult loc pentru imbunatatire. Dar din punct de vedere al soliditatii financiare sistemul in ansamblu este mult mai pregatit sa treaca printr-o criza decat era in urma cu zece ani.
In sectorul economiei reale realizam acum insa ca exista vulnerabilitati considerabile (nu doar in Romania ci peste tot in lume): dependente excesive de furnizori unici si lanturi extinse (transfrontaliere) de aprovizionare, dimensiuni minimale ale stocurilor, gama redusa de productie (specializare), fragilitate financiara a companiilor(capital, lichiditate, acces la finantare) etc.
Aceste vulnerabilitati au iesit in evidenta, puternic creionate de actuala criza determinata de pandemia Covid-19. Reactiile autoritatilor statale au fost in cea mai mare parte de urgenta incercand sa limiteze efectele pandemiei asupra situatiei generale a populatiei si asupra sistemului economic. Este insa evident ca trebuie sa gandim altfel de acum inainte, din punct de vedere al obiectivelor si mijloacelor folosite, reconstructia si dezvoltarea economiei.
Am putea in timp, atunci cand vom incepe refacerea economiei dupa criza, sa incercam sa cladim un sistem economic mai rezistent la astfel de crize caracterizate prin afectarea lanturilor de aprovizionare si realocarea dramatica a cererii de la un sector de activitate la altul, pe baza unui model apropiat de cel pe care l-am urmat pentru consolidarea sectorului financiar.
Am putea sa regandim sistemul economic national astfel incat acesta sa poate avea capacitatea de raspuns rapida la o criza pandemica, astfel:
(1) companiile care detin spatii pentru evenimente ar putea fi stimulate financiar ca, din proiectare sau prin adaptare, o anumita cota din acestea sa aiba capacitatea de a se transforma rapid in spatii pentru ingrijirea bolnavilor;
(2) spitalele private ar putea beneficia de reduceri de impozit daca ar adauga functionalitati de tip ATI pentru un numar minim de paturi;
(3) demararea unui program national pentru formarea unor grupuri de lucratori voluntari din domeniul sanatatii de urgenta instruiti pentru a face fata scenariilor de criza sanitara;
(4) producatorii de bunuri neesentiale ar putea fi ajutati pentru a investi in tehnologii de productie care sa le permita sa-si transforme productia in marfuri esentiale atunci cand este nevoie;
(5) guvernul ar putea stimula financiar producatorii de bunuri de urgenta neperisabile (cum ar fi medicamente, masti medicale, combinezoane, dezinfectanti etc) sa pastreze intotdeauna la dispozitie stocuri (rezerve) suplimentare celor uzuale care sa acopere necesarul de 
consum pentru cel putin o anumita perioada de timp;
(6) companiile din domenii cheie ar putea fi sustinute pentru a mentine o parte din capacitatea totala de aprovizionare pe plan intern, ceea ce le-ar face mai rezistente la socurile globale;
(7) spitalele private ar putea fi canalizate pentru a avea contracte de tip intreruptibil (similar companiilor din domeniul energiei) astfel incat sa poata sa elibereze in mod oficial resursele catre serviciul national de sanatate in perioadele de urgenta.
Implicarea statului in cadrul acestor programe adresate sectorului privat este necesara pentru ca altfel, in perioadele de normalitate, costurile ar reduce competitivitatea companiilor care implementeaza aceste strategii, ele putand fi eliminate de pe piata de companiile focalizate exclusiv pe termen scurt, care ignora nevoia de durabilitate pe termen lung si utilitatea sociala.
Unii cititori ar putea interpreta aceste propuneri ca o pledoarie pentru un stat puternic si supradimensionat. In realitate insa, ceea ce ne dorim este doar un stat intelept, care prin astfel de reforme structurale sa stimuleze si sa sustina cresterea robustetii si versatilitatii sectorului privat al economiei. De fapt scopul nu este atat un stat puternic cat un sector privat puternic, capabil sa traverseze o criza similara celei de astazi, consolidat prin diversificarea retelelor de aprovizionare, cresterea capacitatii de raspuns la excedent temporar de cerere, mai multa adaptabilitate a liniilor de productie etc.
Astfel, companiile vor deveni de fapt mai putin dependente de interventia salvatoare (si extraordinar de costisitoare) a statului in situatia unor crize viitoare. Cu alte cuvinte, statul ar putea plati mai putin (suportabil) in timpurile bune pentru a avea un sector economic privat care sa nu necesite cheltuieli exorbitante in situatii de criza. Pana la urma, argumentul este similar celui care a stat la baza sporirii reglementarilor si cerintelor prudentiale in cadrul sectorului financiar: este mai ieftin sa sustii un efort de consolidare in perioade economice favorabile decat sa suporti in timp de criza efectele fragilitatii sistemului si pe cele ale repornirii sale.
Vor fi si cititori care vor spune ca nu orice stat isi poate permite cheltuiala sustinerii unor astfel de programe, ca unele state au spatiu fiscal redus iar orice cheltuiala indreptata in aceasta directie ar insemna sa se imputineze resursele pentru sanatate, educatie, protectie sociala, 
investitii etc. In parte este adevarat: mix-ul optim de politici nu este niciodata usor de gasit si nici lesne de implementat.
Doar ca pe timp de criza costul este suportat oricum, intotdeauna, intr-o forma sau alta, de toate statele si toate comunitatile. Asadar avem nevoie doar de o schimbare de optica: sa fim de acord sa renuntam putin la nivelul maxim de bunastare pe care l-am putea avea in vremurile bune pentru ca sa reducem intensitatea pierderilor si a suferintelor pe timp de criza. Ajungem astfel inapoi la un alt vechi principiu: netezirea amplitudinii ciclurilor economice. Doar ca am face asta nu numai prin largirea spatiului fiscal (deficite mici sau surplusuri) in timp perioade favorabile ci si prin sustinerea unor transformari structurale (alt concept foarte popular si general acceptat) de natura sa sporeasca abilitatea firmelor private de a actiona chiar ele in sens contra-ciclic, cu un comportament de natura sa reduca amploarea efectelor negative data viitoare cand ne vom confrunta cu o criza similara.
O alta abordare inexacta aparuta in ultima perioada in spatiul public este sa se interpreteze orice demers de consolidare la nivel local sau regional ca o miscare anti-globalizare si anti-integrare. Nu cred ca aceasta este calea corecta de urmat iar propunerile de mai sus categoric nu vin dintr-o astfel de perspectiva izolationista si protectionista. Cred ca de fapt cele doua abordari sunt complementare si nu antitetice. Consolidarea economiei locale nu contravine principiilor globalizarii si nu trebuie privita in opozitie cu aceasta. Consolidarea nodurilor retelei nu slabeste puterea legaturilor dintre ele si nu afecteaza coeziunea acesteia, ci din contra, ii sporeste rezistenta la socuri si ii creste omogenitatea. Este similar cu a spune ca o Romanie puternica este in beneficiul unei Uniuni Europene mai durabile si cu rezistenta in timp, nu impotriva ei. Este acelasi rationament (dovedit corect) pe care il promovam la nivelul indivizilor si societatii atunci cand apreciem ca reducerea inegalitatilor creste coeziunea sociala si a comunitatilor.
Asa cum orice calatorie importanta incepe cu un prim pas si demersurile propuse pot avea o abordare graduala. Putem incepe cu unul sau cateva sectoare pe care le consideram cheie si apoi pe baza experientei dobandite am putea extinde aceste programe si catre alte sectoare. De exemplu am putea viza pentru inceput sectorul serviciilor medicale private, al producerii echipamentelor medicale si consumabilelor aferente. Si nu exista nici un motiv pentru care abordarea sa nu fie una cat se poate de liberala si concurentiala. Statul trebuie doar sa-si angajeze sprijinul si sa stabileasca regulile, pentru ca sectorul privat nu va intarzia sa vina cu proiecte si propuneri. Dovada am avut-o chiar in aceste saptamani cand din proprie initiativa companii private si-au manifestat public disponibilitatea sau chiar au demarat rapid modificari ale liniilor de productie pentru a raspunde cererii nou aparute (ex. dezinfectanti, masti, combinezoane etc.)".