Romanatii lui Cuza Voda

Liberalizarea comertului Principatelor Romane dupa Tratatul de la Adrianopole (1829), care a deschis calea produselor acestora catre pietele europene, a readus in atentie problema monetara. Dominatia turceasca asupra Moldovei si Tarii Romanesti pusese capat activitatii monetariilor domnesti din aceste tari cu peste 300 de ani in urma, piata lor fiind invadata de monede straine, diferite ca aliaje si sisteme ponderale, care au provocat un adevarat haos in circulatia monetara din principate. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe teritoriul tarilor romane circulau peste 80 de tipuri distincte de monede din aur, argint si arama, provenind din majoritatea tarilor Europei. Regulamentele Organice (1830) au incercat sa controleze situatia, prin instituirea unei monede de calcul (numita leu dupa talerii-lei olandezi care au circulat vreme indelungata in principate si cu care populatia se obisnuise) si prin adoptarea unor etaloane monetare (ducatul olandez din aur evaluat la 31 lei si 20 parale si sfantul austriac din argint, cu valoarea de 2 lei si 10 parale), cu ajutorul carora se stabilea cursul de schimb al celorlalte.

Cum era de asteptat, moneda fictiva nu a putut inlocui lipsa unei monede nationale unice, iar intensificarea schimburilor economice a intretinut dezordinea. Confuzia creata de numarul mare de tipuri de moneda care circulau simultan favoriza specula.

Dobanzile curente urcau si pana la 24%, iar zarafii schimbau, de cele mai multe ori, monede straine depreciate pe altele cu valoare reala, realizand castiguri insemnate, in detrimentul populatiei. La devalorizarea provocata de numeroasele fluctuatii de curs, se adaugau speculatiile stapanirii turcesti, contribuind la agravarea situatiei. Era evident faptul ca sistemul leului de calcul nu corespundea unei economii in dezvoltare, cum era aceea a principatelor, iar un sistem monetar unitar bazat pe o moneda nationala unica, devenise mai mult decat necesar.

Incercari de introducere a unor monede divizionare, care sa inlocuiasca in circulatie, cel putin, monedele straine din metal comun, par sa fi existat inca din 1835 in Moldova, in vremea domniei lui Mihail Sturdza (1834-1849), iar in Tara Romaneasca, in timpul stapanirii lui Barbu Stirbei (1849-1853; 1854-1856). Infiintarea monedei nationale avea insa o insemnata conotatie politica, prin semnificatia de independenta pe care o presupune dreptul regalian de emisiune, iar Imperiul Otoman, care privea deja cu ingrijorare la tendintele centrifuge ale principatelor de la nordul Dunarii, era decis sa se aseze in calea oricarei initiative de natura politica sau economica ce ar fi putut favoriza desprinderea lor de sub tutela.

In contextul reformelor initiate dupa Unirea Principatelor, emiterea unei monede nationale s-a numarat printre prioritatile domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Din pacate, insa, toate cele trei incercari ale sale, de infiintare a unui sistem monetar, au fost sortite esecului.

Primele tentative de a crea o moneda nationala dateaza chiar de la inceputul domniei lui Cuza. Principele spera sa obtina sprijinul Parisului pentru materializarea acestui proiect si chiar demarase negocieri pentru contractarea unui imprumut de 60 milioane de franci, pentru a acoperi cheltuielile cu baterea noii monede. Nedorind sa se implice intr-un eventual conflict diplomatic cu turcii, guvernul francez s-a eschivat insa, cerand sa se ia in prealabil avizul Portii. Astfel, aceasta prima incercare a ramas la nivel de intentie, cu toate ca, in august 1860 Comisia Centrala de la Focsani elaborase chiar si un proiect de lege pentru concretizarea ei. Acum apare pentru prima data denumirea monedei lui Cuza: romanatul, care ar fi avut caracteristici similare francului francez, urmand sa fie batut din argint, cu greutatea de cinci grame, si sa aiba ca subdiviziuni 100 de centime (sutimi sau banisori).

De fapt, primul nume propus fusese acela de roman, si chiar se facusera proiectele unor monede cu acest nume, de catre numismatul francez Adrien de Longpérier, custodele cabinetului de medalii de la Muzeul Luvru, la invitatia consulului francez Victor Place. (In 2007 Banca Nationala a Romaniei a materializat aceste proiecte intr-o serie de trei medalii ce poarta inscriptiile 20 ROMANI, 5 ROMANI si 10 CENTIME). Disputa lingvistica declansata pe marginea numelui monedei s-a incheiat in favoarea numelui de romanat, dupa ce Ion Heliade Radulescu si Dionisie Pop Martian au atras atentia asupra echivocurilor hazlii intre numele monedei si acela al poporului: "auzul romanului nu sufere a se zice: s-a dat o suta de romani (ca o suta de franci) pe un bou", sau: "ar fi nostim la intrebari precum: «Cu cat ai cumparat magarul acesta?» sa se raspunda: «Cu 20 de romani!»".

Din anul 1860 dateaza si o proba monetara de arama pentru o piesa de 5 parale, total diferita de desenele lui Longpérier. Nu se stie in ce conditii a fost aceasta batuta, iar autorul a ramas necunoscut pana astazi.

Prioritatea recunoasterii Unirii de catre turci a trecut pe planul doi problema monedei. Cuza a lasat impresia ca abandoneaza ideea, dar, in 1861, un nou proiect legislativ pentru regularea cursului monetar in Principatele Unite a readus chestiunea in actualitate. In general, formula era aceeasi din 1860, dar se amana baterea romanatilor de aur si argint, urmand a se fabrica mai intai moneda divizionara din arama.

Nici acest proiect de lege nu a putut fi pus in practica. Se pare ca, la sfatul imparatului francez, Napoleon al III-lea, care a recomandat moderatie pentru a nu irita pe otomani, Cuza a amanat din nou solutionarea problemei. Discutiile au fost reluate si in 1862, dar rezolvarea unor chestiuni economice si politice mai importante (secularizarea averilor manastiresti, demersurile in vederea asumarii puterii de catre domnitor, asa numita lovitura de stat din 1864) au intarziat din nou instituirea unei monede nationale.

O a treia tentativa a avut loc in 1864. Un nou proiect de lege stipula fabricarea monedelor de 20 si 10 romanati din aur, 5, 1 si 1/2 romanati din argint, si 10, 5 si 1 sutimi/sutime din bronz. Din aceasta perioada au ramas chiar si unele probe ale monedei de 5 sutimi. Si acest proiect va ramane nefinalizat.

Dupa 1864, avand tot timpul alte prioritati: legea electorala, reforma agrara etc... Cuza a trebuit sa amane mereu chestiunea infiintarii monedei nationale, iar abdicarea fortata de la 11 februarie 1866 a pus capat incercarilor sale. Se remarca totusi marea asemanare a sistemului monetar al romanatului cu acela al leului, care va fi adoptat in anul urmator - 1867. Dar aceasta este un subiect despre care vom vorbi cu alta ocazie.

Cristian Ciornei

Sursa: Extras din Revista Educatia Financiara pe Intelesul Tuturor - numarul 9

Stiri si sfaturi

Arhiva 2006-2013

Romanatii lui Cuza Voda

Subiecte relevante

Q & A

Forum FinZoom