 | Ionut Balan |
In urma cu cativa ani, cand a izbucnit scandalul Panama Papers, persoane absolut onorabile au fost bagate in "malaxor", ca un preambul parca al disciplinizarii din pandemie.
Dar in loc sa fie gadilata coarda sociala sensibila si uniformizata societatea, mai bine ar fi familiarizati oamenii cu serviciile de private banking, fiindca bancile nu au nevoie de multi clienti saraci cu putere limitata de negociere, ci de unii bogati. cu care sa se afle in relatii parteneriale.
Clientii de top ai bancilor au la dispozitie bancheri personali care le administreaza averile si le gestioneaza judicios plata taxelor. Ei nu stau la coada sa constituie un 
depozit bancar, ci sunt asteptati in sucursale luxoase de bancheri cu care negociaza un nivel preferential de dobanda. Folosesc 
carduri platinum sau black care le deschid usile hotelurilor si cluburilor exclusiviste si beneficiaza de servicii concierge. Adica, au la dispozitie consilieri care le solutioneaza orice solicitare, cum ar fi procurarea de invitatii la concerte si meciuri unde s-a pus anuntul "sold out" pe casa de bilete.
Istoric vorbind, private banking-ul a aparut pentru a administra averile, mostenirile si a gestiona cat mai judicios plata impozitelor. Unele 
banci din Europa sunt cunoscute pentru administrarea activelor familiilor regale. Averea familiei regale britanice este gestionata de Coutts (fondata in 1692), cea a casei regale olandeze de MeesPierson (fondata in 1720), iar cea a familiei princiare din Liechtenstein de LGT Bank (fondata in 1920).
Cele mai active zece 
banci in private banking la nivel mondial sunt: Bank of America Merrill Lynch, Morgan Stanley Smith Barney, UBS, Wells Fargo, Credit Suisse, Royal Bank of Canada, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, JP Morgan Chase.
Dar in loc sa se discute cu onestitate de acest fel de business, ziarele precizeaza ca o mana de miliardari are o avere egala cu cea detinuta de jumatate din populatia lumii.
Asta imi aminteste de un sondaj realizat intr-o tara din Vest, in care se punea intrebarea daca intervievatii prefera un salariu de 3.000 de euro lunar, cand vecinul incaseaza 3.500, sau daca nu-i mai bine sa fie platiti cu 2.000 de euro fiecare.
Raspunsul, terifiant, a fost ca-i mai bine sa primeasca 2.000 de caciula. Ceea ce arata ca egalitarismul prinde foarte usor, desi e limpede ca asistam, din ce in ce mai pregnant, la o diferentiere a inteligentelor, si, implicit, a starilor sociale.