 | Tudor Stoica |
M-am născut în 1977, la o lună după marele cutremur din martie. Și nu, articolul acesta nu este despre cutremure, dar aveam nevoie de reperul ăsta ca să înțelegeți cam din ce generație fac eu parte.
Am crescut deci până la 12 ani în comunism. O perioadă sinistră, rece și întunecată, dar nici despre asta nu e articolul ăsta, ci despre economii pentru copii.
Pe vremea aia, banii aveau practic utilitate foarte limitată. Nu prea aveai ce să faci cu ei pentru că erau puține lucruri pe care să-i cheltui, uneori puteai să rezolvi mai mult cu un săpun occidental decât cu 50 sau 100 de lei. Așa erau timpurile.
Totuși, tatăl meu era un tip chibzuit și econom (poate puțin prea econom). Așa că s-a apucat să strângă bani pentru mine și pentru fratele meu pentru ca la un moment dat să ne putem lua câte o mașină, unul din obiectivele majore de economisire pe timpurile acelea. Banii respectivi puteai să-i pui pe un libret de economii, un soi de carnețel în care un funcționar de la CEC trecea sumele economisite și dobânzile obținute.
Și uite așa a strâns tata cam 40000 de lei, cu răbdarea și determinarea care-l caracterizau și cu perspectiva de a ne da un vânt din pupa cu banii ăștia la împlinirea frumoasei vârste de 18 ani. Doar că ce să vezi, a venit decembrie 1989 și după explozia de entuziasm și optimism din primele câteva luni din 1990, lucrurile au luat-o la vale.
Serios, dacă ți se pare că acum e inflație, ia uite aici cum au arătat anii aceia: 1991 - inflație de 170%, 1992 - 210%, 1993 - 256%. Practic cu salariul pe care-l luai era dificil de estimat dacă până la sfârșitul lunii poți supraviețui, la modul cel mai serios. Nu e de mirare că generația mea folosește puțin spre deloc moneda locală atunci când e vorba de 
investiții majore. Dolari, mărci germane și euro au devenit reperele mele mentale atunci când vorbim de case sau mașini.
În plus, orice economii aveai sau făceai pe vremea aceea, era practic inutil să le păstrezi în lei. Inflația ronțăia din economii cu poftă, valută nu puteai schimba pe piața liberă, așa că l-am convins pe tata că decât să pierdem complet banii pe care-i economisise, mai bine luăm de ei un televizor color și un aparat video.
Poate voi, cei mai tineri zâmbiți la chestia asta și vi se pare o prostie. Dar ce e cert e că ne-am luat un televizor color ultimul răcnet Goldstar și un video Akai, o dotare care a făcut mai suportabil aprigul deceniu 90.
Tata s-a dus în martie 2020. A trecut prin toate perioadele astea istorice cu determinare și uneori cu încrâncenare. A navigat prin haosul anilor 90, ne-a scos la lumină pe mine și pe fratele meu și mie unuia mi-a dat o lecție importantă: economisește pentru copiii tăi, indiferent de cum se va schimba lumea, nu va fi în zadar.
Măcar și pentru primul meu turneu mondial de fotbal văzut în culori sau pentru celebrele filme occidentale traduse aproximativ și fermecător de Irina Magdalena Nistor, o voce dominantă a finalului de secol 20. Fără tata și economiile lui comuniste, viața ar fi fost mai trist și alb-negru.
Mulțumesc, tată.
