Ionut Balan Ionut Balan

Atunci cand bancile plaseaza banii atrasi de la deponenti in produse cu grad de risc mai mare, cum ar fi creditele ipotecare, se intampla sa apara volume importante de neperformante. Neperformanta care trebuie provizionata tocmai pentru ca nu-i poti obliga pe deponenti sa-si asume pierderi ca niste investitori.

Insa daca bancile vor mai multa libertate in modul de utilizare a resurselor financiare pe care le atrag din piata, adica daca vor sa faca plasamente mai riscante, atunci ar fi cazul sa inceapa se comporte mai mult ca bancile americane si sa atraga bani nu de la deponenti, ci de la investitori. Iar pentru plasamente pe termen lung si foarte lung, cum ar fi creditele ipotecare, trebuie atrase resurse cu maturitati similare de la entitati care inteleg si sunt dispuse sa-si asume riscul. Astfel de resurse se gasesc doar pe pietele de .

Din pacate, cel putin deocamdata, bancile noastre nu prea sunt obisnuite cu atragerea de finantari de pe pietele de , nici pe partea de equity, nici pe cea de fixed income. Ele trebuie sa inceapa sa-si securitizeze portofoliile de , in primul rand pe cele ipotecare, iar in baza acestora sa emita obligatiuni garantate cu active (covered bonds), care sa fie listate pe Bursa si cumparate de investitorii institutionali, inclusiv de fondurile de pensii private. In acest fel, bancile si-ar elibera destul de repede bilanturile de riscul reprezentat de aceste , iar banii deponentilor ar fi mult mai in siguranta.

Ca sa nu mai spun ca, in acest fel, bancile n-ar mai suferi de actualul mismatch intre maturitatea activelor si cea a pasivelor si ar putea contribui mult mai mult la finantarea economiei reale, prin deblocare de resurse. Rolul sistemului bancar este acela de a oferi de lucru intreprinzatorilor, nu de a finanta potofolii de active imobiliare. Bancile trebuie doar sa origineze creditele ipotecare, nu sa le poarte pe balance sheets pana la rambursarea completa. Exact ca in Statele Unite.

Ca sa conchid, atunci cand ne uitam la o Europa in care bancile incep sa semene pana la confuzie unele cu altele, pentru ca plafonul de garantare face ca riscul sa se dilueaza la nivel de entitate bancara si sa fie judecat sistemic, ne indreptam instantaneu atentia catre Statele Unite, unde finantarea vine preponderent de pe piata de .

Pe aceasta piata financiara nu se vorbeste de neperformante, plafoane de garantare si de indicatorul de solvabilitate.

Nimeni nu acorda o atentie exagerata faptului ca "lucreaza" cu banii micul deponent, care economiseste - in Europa, reiterez, persoana fizica "garantata" - fiindca e vorba de resursele investitorilor. Resurse, care, in conditii de concurenta si maxima transparenta, sunt alocate eficient, de catre piete.

Aceasta este societatea capitalista spre care cred ca ar dori sa tinda Uniunea Europeana. Dar ce pacat ca Uniunea incearca sa regleze administrativ notiunea de investitor, in loc sa lase piata sa o faca.
Din acest motiv se ajunge ca un deficit bugetar urias, precum cel american, sa poata fi finantat, iar daca n-ar mai putea fi "validat" de piata acesta ar urma sa se reduca.

Vreme in care Uniunea Europeana "bancarizata" se raporteaza la repere artificiale, precum dobanzile directoare si criteriile de la Maastricht.

Ducand lucrurile la extrem, se observa, si la nivelul finantarii, aceeasi diferenta ca intre folosirea sistemului metric, o creatie artificiala franceza, si a sistemului de masurare anglo-saxon cu picioare, yarzi, inchi si mile – bazat, natural, pe "marimile" corpului omenesc.