 | Tudor Stoica |
Vara bucureșteană a anului 2010 e nemiloasă. Asfaltul fierbe, orașul s-a golit și iarba e iarsă prin parcuri. E iulie și fac naveta înspre și dinspre Năvodari, dar nu merg la mare pentru plajă și leneveală, ci pentru un proiect greu căruia nu-i întrezăresc sfârșitul.
La birou atmosfera e cam gri. Lucrez la o multinațională, iar veștile sunt proaste. Criza aia care nu va veni la noi (așa cum ne-au promis politicienii în alegerile din 2008) a început să se manifeste și la noi.
Aproape în fiecare zi se mai suspendă un buget sau un proiect, multe companii fac restructurări agresive, iar colegii mei pe care-i văd de obicei doar la o ieșire în oraș (pentru că în restul timpului erau la client) au început să se bată de muște pe la birou.
De altfel, spațiul de birou alocat nouă e atât de mic încât stăm claie peste grămadă, lucru care nu înseamnă că nimeni nu s-a gândit la destule posturi de lucru pentru noi ci că pur și simplu rămânem fără încărcare.
Toată lumea e îngrijorată, dar mai ales eu: am luat un 
credit în franci elvețieni să-mi fac o casă într-un oraș în care nu mai stau. Suma împrumutată transformată în lei a crescut cu o treime numai din diferența de curs valutar, așa că mă uit cu groază cum sumele pe care le am de returnat din scadențarul meu care se termină în martie 2032.
E 2010 și mai am de plătit la creditul ăsta încă 22 de ani. Lună de lună trebuie să mă asigur că sunt în stare să-l plătesc. Prima noapte când îmi dau seama de asta mă cam sufoc și nu prea am aer, locuiesc în Balotești într-o garsonieră care e expusă la soare de dimineața până seara și dau vina pe căldura din ea, dar în sinea mea știu: trebuie să mă organizez serios și trebuie să fiu determinat cu piatra asta de gât măsurată în franci elvețieni.
A doua zi, în răcoarea de la birou fac ce știu eu să fac cel mai bine: mă uit la problema restituirii la rece, chirurgical, desprins de emoție și de tensiune. Scriu în planul meu de rambursare următoarele:
- Voi avea în 
cont puse în rezervă cel puțin ratele pe un an înainte;
- Voi plăti la fiecare rată cel puțin încă o rată;
- Voi lichida creditul până în 2020.
Iar din momentul acela, totul a devenit simplu, pentru că în cazul meu execuția planului e doar o problemă mecanică. Greu e să văd direcția.
În 2014 am refinanțat creditul în lei la altă bancă, iar în 2017 planul meu de a închide creditul până în 2020 a fost finalizat cu 3 ani mai devreme. Ziua în care am plătit ultima rată a fost tot una de vară, caldă și senină.
Ca și starea mea de spirit.